Eu nu sunt supermami
Un roman un pic psihologic, un pic realist, despre femeia dintre carieră, familie, visuri și imposibila misiune de a le ține pe toate în echilibru
Am închis cartea cu lacrimi în ochi.
Eu nu sunt super mami. Și poate nici nu ar trebui să încerc să fiu.
Sunt cărți pe care nu le poți lăsa din mână căci arzi de nerăbdare să le descoperi finalul. Și sunt cărți al căror final îl știi deja și totuși, până acolo, arzi de nerăbdare să vezi cum ajungi la acel deznodământ.
“Eu nu sunt SuperMami” de Roxana Popa e o carte profundă pe un subiect complex și atât de obișnuit încât uneori îl cam trecem cu vederea. E povestea puternică în care se regăsesc ușor acele mame care își doresc o carieră profesională completată și de o viață echilibrată în familie.
Am avut privilegiul să ascult câteva interviuri cu Roxo, autoarea cărții, și Daniel Zărnescu, fondatorul StoryCraft Publishing, editura la care a fost publicată cartea. Am pornit deci cu un avantaj. A contat?
Nici vorbă! Povestea Oliviei se construiește prin toate lucrurile care se adună pe parcurs, până la finalul surprinzător al poveștii.
Olivia Schwartz e medic și cercetător în bioinginerie medicală. Creează inimi în laborator și lucrează la ceva ce ar putea schimba viitorul transplanturilor de organe. Este inteligentă, ambițioasă și profund îndrăgostită de munca ei.
E, în același timp, soție și mamă a doi copii. Iar când află că este din nou însărcinată, toate aceste identități, care până atunci încăpeau cumva în aceeași viață, încep să tragă de ea în direcții diferite.
Deja nu voi mai fi Olivia Schwartz, doctor în Medicină și Bioinginerie Medicală, voi fi Olivia Schwartz, iarăși însărcinată.
Cât de ușor poate să dispară femeia din spatele rolului de mamă?
Cât de mult i se permite unei femei să își iubească munca, să fie ambițioasă, să își dorească să construiască ceva important, fără ca această dorință să fie pusă în balanță cu iubirea pentru familie?
Cartea vorbește despre maternitate, dar fără poleiala în care mama le poate face pe toate dacă se organizează suficient de bine.
Povestea Oliviei e despre carieră și sacrificiu, despre cuplu și despre presiunea de a fi mereu prezent. E despre sănătate mintală, despre diferențele dintre ceea ce societatea așteaptă de la o mamă și ceea ce așteaptă de la un tată. E despre vinovăție și despre limite, despre iluzia grea lui “pot să le fac pe toate” pe care ne ambiționăm uneori să o ducem pe umeri.
Eu nu sunt SuperMami.
Și nici n-ar trebui să încercăm să fim. Căci dincolo de imaginea unei femei perfecte care reușește să păstreze în echilibru familia, copiii, relația, casa, cariera și propriile visuri, există un OM. Un om cu resurse limitate, un om cu lipsă de somn și oboseală, cu frici și cu alegeri de făcut. Un om cu lucruri la care renunță doar ca altele să se poată întâmpla.
Am închis cartea cu lacrimi în ochi, deși știam cum se termină. Pentru că m-a făcut să mă întreb câte ceva și despre mine.
Cred că fiecare femeie care a încercat, măcar o dată, să împace ceea ce iubește să facă cu oamenii pe care îi iubește, va găsi în povestea aceasta măcar o întrebare care să-i rămână și după ce întoarce ultima pagină din carte.